O putere se exprimă în termeni militari sau economici. Nu există nici o putere politică dacă nu are în spate fie o forţă militară masivă, fie o economie cu impact internaţional. O raţiune simplă ne spune că una presupune pe cealaltă. În fond, lecţia majoră pe care o dă războiul rece în întregul său este că lupta politică a fost cîştigată de acea super-armată care a fost susţinută de o super-economie. O super-armată care stă pe o economie falimentară şi utopică, nu rezistă competiţiei militare. Reagan a avut o intuiţie genială: cursa înarmărilor înseamnă, de fapt, o competiţie economică. Nu armata este principalul purtător de efort într-o cursă a înarmărilor, ci economia. Încrederea totală a lui Reagan în superioritatea capitalismului în faţa economiei planificate l-a făcut să provoace URSS la o cursă despre care multă vreme Moscova a crezut că e militară. Măcar din raţiuni ideologice, sovieticii nu puteau să nu accepte provocarea. Ceea ce ei nu ştiau şi Reagan ştia, desigur, era că la capătul acestei curse a înarmărilor rînjeşte fatal falimentul economiei socialiste. Cursa înarmărilor din anii '80 nu a fost altceva decît o cursă a economiilor. Un sistem de tratate şi o logică naturală de funcţionare a lumii bipolare asigurau, deja, că cei doi mari nu vor apela la arme nucleare unul împotriva celuilalt. În aceste condiţii, dezvoltarea armamentului şi, prin urmare, competitivitatea complexelor militar-industriale din SUA şi URSS deveniseră un scop în sine. Nu are rost să mai insist, e clar pentru toată lumea că economia noastră nu ne poate oferi temeiul asumării rolului de putere. Însă lumea nu arată întotdeauna logic. Există puteri militare care au în spate economii disproporţionat de slabe. Rusia e un exemplu, dar şi India, Iranul sau Egiptul - Coreea de Nord ar fi exemplul extrem. Remarcăm că această categorie este reprezentată de ţări care impresionează demografic,