Sătui să privească răsăritul cocoţaţi în balcoane de bloc, românii dau năvală la cumpărat şi, mai ales, la construit case. Banii nu sînt o problemă: băncile dau, riscă, doritorii iau şi riscă deopotrivă. În oraşele mari, mai cu seamă, e ca la concurs, cine găseşte un împrumut mai repede cîştigă dreptul de a spera să se mute în casă nouă pînă de Crăciun. Suprema bucurie pentru întreaga familie, chiar dacă la mutare nu sînt încă toate geamurile puse, nu funcţionează centrala electrică, iar meşterii n-au terminat de montat parchetul decît în living. Sau în sufragerie, mă rog... N-are importanţă. Important, cu adevărat, este că au reuşit să plece din cutia de chibrituri numită apartament cu două camere şi acum pot să ia masa pe terasă cît încă mai e frumos şi nu ninge. E adevărat, de pe terasă nu se vede mai nimic: doar gardul din faţa casei şi, dincolo de gard, un alt perete de casă, al vecinului sau, în cel mai bun caz, garajul lui. Cîteodată, dacă e o casă nouă, construită într-un sat vechi la margine de oraş - unul dintre acele sate în care căsuţele mici sînt îngropate pe zi ce trece de vilele descălecătorilor cu bani, paraşutaţi din balcoanele de bloc -, e foarte posibil ca terasa să dea spre cocina de porci a vecinului sau spre coteţul de găini. În oraşe nu mai e loc. S-a luat orice palmă de pămînt, indiferent de vecinătate. Ştiu un amic a cărui curte e lipită de morgă şi crematoriu. N-are a face. A ridicat casa şi acum aşteaptă să intrăm în Uniunea Europeană ca să intre şi el în casa cea nouă. A citit, s-a informat, s-a documentat şi e convins că, de la 1 ianuarie 2007, România va fi obligată să închidă crematoriile. Din acel moment, e convins că va demonstra tuturor, inclusiv membrilor familiei care privesc acum cu groază ideea de a pleca din apartamentul de bloc pentru a deveni vecini cu autopsierii, ce idee bună a avut investind banii într-o casă. Fie ea şi lîn