La reluarea pe TVR Cultural a unui ciclu Chaplin şi la ora cînd un băieţel de 4 ani, din Bucureşti, ştie pe dinafară Goana după aur Trebuie să fii cît de cît, puţintel, clovnul Calvero - şi de ce nu am fi dacă toţi sîntem autobiografici? - pentru a-l înţelege pe Chaplinul din Luminile rampei, penultimul său film.* Precum Calvero al său, Chaplin e obsedat, în 1952, de pierderea inspiraţiei, de lipsa lui de haz, de boli, îmbătrînire şi moarte. Lumea îl ocoleşte. McCarthy îl suspectează de comunism şi-l urmăreşte, esteticienii îl pîndesc rău, umaniştii - etern persecutaţi pentru sistematicele lor eşecuri - nu-l mai revendică. Un crunt război rece se duce înăuntrul şi în afara lui. Luminile rampei e filmul în care Chaplin se zbate, plînge şi, îndeosebi, vorbeşte mai mult ca oriunde. Nici o teamă de vorbe. Nici o căutare a mijloacelor. Nici o grijă dacă face cinema, teatru, dramă sau melodramă, filosofie sau cabotinism, politică sau morală, cîntecel sau simfonie. Omul e în mare pericol. Un frison intens al fiinţei morale şi artiste străbate întregul film în care Chaplin se demachiază febril, nervos, isteric, intrînd într-un delir vital. De aici poezia - nu atît a imaginii, ci a gestului scurt şi a frazei ceva mai lungi. Tăcutul declamă, cîntă, joacă şi murmură cele mai naturale şi mai desfrînate poeme într-un vers din cîte a strîns vreodată un scenariu de cinema: Viaţa e minunată chiar pentru o meduză. Capul este cea mai grozavă jucărie. Viaţa fără de speranţă e bună şi ea. Muştele sînt şi ele romantice - zburînd din grajd îşi dau întîlnire cu untul de pe masă. Aş vrea să fiu o sardea mică. Peştii afumaţi sînt superbi, iubito! Viermele surîde. Cîrtiţele se tîrăsc din dragoste. Viermii se zvîrcolesc tot din dragoste. Soarele e adevărat - omul e o fantezie. Numai durerile contează - restul e fantezie. Doar cînd beau, am haz. Tu eşti bolnavă fiindcă nu te gîndeşti decît la m