Una din marile cuceriri postrevoluţionare ale românilor pare a fi hipermarket-ul. Atît de mare, încît, aparent, în ea se concentrează esenţa capitalismului mult visat în timpul cozilor la unt şi hîrtie igienică sau în nopţile friguroase cu frigiderul gol, din vremea comunismului. Să mergi printre rafturi cu ditamai căruciorul, pe care să-l poţi umple cu tot felul de produse, pe care să le deşerţi apoi în portbagajul maşinii, pare tot ce poate fi mai dulce pentru o populaţie frustrată zeci de ani de şansa unui consum normal. Pionierul Metro, primul loc de acest fel, aproape că s-a pierdut în mulţimea de alte asemenea uriaşe hale de desfacere şi satisfacere a nesăţiosului consumator. Firmele occidentale care-şi deschid asemenea magazine în Bucureşti şi în alte locuri, fac afaceri uriaşe şi nu contenesc să se mire de mina de aur peste care au dat. La fel se întîmplă la Budapesta sau la Praga. Toate statisticile privind puterea mică de cumpărare a est-europenilor sînt date peste cap de realitatea vînzărilor. Şi mai e loc pe piaţă. N-a venit încă Tesco, n-a venit Ikea... Dar se adaugă mall-urile. Circurile foamei ale lui Ceauşescu se transformă, rînd pe rînd, în centre comerciale forfotind de cumpărători. Şi mi-aduc aminte cum în urmă cu doar cîţiva ani, am văzut un om care îngropa un cal mort între ruinele unei asemenea construcţii, în vreme ce cîţiva aurolaci se fugăreau pe platformele de beton care se voiau a fi etajele superioare. Cu aşa o istorie în spate, e greu de înţeles mirarea vest-europenilor în faţa acestui fenomen. Deşi ideea şi mărcile de hipermarket-uri vin din Occident, acolo lucrurile sînt total diferite. Sistemul are succes în zonele rurale, nu în marile capitale. Cu alte cuvinte, pe acolo doar ţăranii cumpără de la hipermarket. Aproximativ aceeaşi idee se poate aplica şi în America. Un exemplu, Billa (care la noi nu e considerat chiar hipermarket) exist