Am cedat jumatate din spatiul jurnalului de cinefil pentru Festivalul National de Teatru care se desfasoara in aceasta saptamana la Teatrul National.
In cinstea festivalului, si restul spatiului alocat acestei editii de jurnal o dedic tot teatrului.
Cei mai multi dintre noi nu merg la teatru. E mai comod sa vezi un film acasa sau la cinematograf, unde poti sa mananci floricele si sa bei o racoritoare. E mai usor sa intri intr-o poveste, sa te simti parte din istoriile interpretate de actori, daca le vezi pe ecran. Dar nu te gandesti niciodata ca iti place mai mult filmul nu din ratiuni de comoditate, ci din cauza unor tehnici abile de manipulare a atentiei.
Pe ecran, la cinematograf, urmaresti ceea ce vrea regizorul sa-ti arate, iar daca echipa stie sa-si faca treaba, secventele-cheie sunt pline de prim-planuri in care ai impresia ca actorii te privesc direct in suflet. Pe scena, poti vedea aceeasi poveste, dar in timpul derularii actiunii poti trisa si te poti uita la amanunte care nu sunt demne de prim-plan.
Cinematograful te pacaleste si iti serveste intr-o forma cat mai directa informatia care trebuie sa te scoata din rutina, teatrul te lasa sa-ti filtrezi alegerile si sa optezi pentru ce informatie sa asimilezi.
Mie nu-mi place teatrul, chiar daca actorii sunt la doi pasi de mine. Prefer varianta perfecta a interpretarii lor, obtinuta pe pelicula dupa ce au fost "trase" multe duble.
Eu ma las condusa de regizorii de film si, daca asemeni mie, nu va place teatrul, va invit sa vedeti "Stage Beauty". E un bun exemplu de manipulare a emotiilor. Dupa ce veti fi vazut povestea a doi actori frumosi, intepretati de doi tineri ingrozitor de talentati - Claire Danes si Billy Crudup (un barbat care interpreteaza roluri de femeie si o cabiniera care ajunge actrita), dupa ce veti fi trait bucuria unor spectatori de teatru in prim-plan cine
