Mizeria incredibila, inacceptabila, dar mereu vizibila din metropola (europeana?) numita si Micul Paris imi inspira (puah!) mereu insemnari, cartuse, articole, apeluri, semnale de alarma, pamflete, tablete, editoriale, note, comentarii si alte texte de presa care, desi reclama masuri urgente, nu produc decat, eventual, strambaturi din nas ale celor in drept sa plece auzul la gornistul democratiei.
Si, totusi, desi trambitez in zadar, continuu s-o fac, cu gandul ca nu toti edilii sunt surdo-muti si ca nu toti fac pe neputinciosii. (E drept ca un amic m-a cam demoralizat, amintindu-mi de bancul cu cel civilizat aflat la cinematograf intr-o tara bananiera, care, atunci cand a vrut sa mearga la toaleta, i s-a sugerat sa foloseasca ... stalul, asa incat, de jos n-a auzit huiduieli si luari de pozitie, ci o indicatie/rugaminte: plimb-o, ba! Adica, o dorinta de a fi afectati si altii de binefacerile stropilor de civilizatie din balcon sau din loja destinata cremei sociale!) Am, e drept, momente cand ma gandesc la acel banc, mai ales cand, in parcul in care-mi fac plimbarile de seara, le cer copiilor sa puna hartiile si sticlele in cosurile de gunoi, iar ei si mamicile lor ma interpeleaza: „Ce-ai, tataie, nu ti-e bine?" La fel, cand cer adolescentilor sa nu mai rupa crengi cu fructe si sa nu mai agreseze rondurile cu flori , iar acestia ma gratuleaza : "Du-te, taticu' si canta la alta masa, ca n-avem marunt". Asemanator, cand spun posesorilor de caini sa nu distruga si sa nu pangareasca spatiile verzi, aud ca un marait: "Poate vrei sa te verifici cat scoti la suta de metri plat, taicuta!"
Doar atunci cand ii rog pe tigani sa nu mai rupa banci si sa nu mai fure cosuri de gunoi si garduri metalice pentru a le preda la fier vechi, mi se raspunde corect: "Bine, taticu', o sa le spunem noi, cand i-om vedea, dar acum lasa-ne, ca poate ai treaba si nu vrem sa te retinem,
