Protestele din mediul universitar se ascut, e drept, mai ales pe suport electronic si adesea sub umbrela unui nume colectiv. Categoria celor care au pedigri occidental vrea reforme radicale dupa chipul si asemanarea ei. Unii dintre cei mai ofensivi sunt prea putin interesati ca nu s-au intors niciunde, ci in institutii create, mentinute sau dezvoltate, mai bine sau mai prost, de cei ramasi. Lor li se opun tacit, dar sigur, nume importante din categoria celor care isi aroga dreptul primului ocupant, in forma blocarii ascensiunii altora la decizie, intr-o retea de sefi care functioneaza adesea imbatabil ca instrument anticompetitional, adesea de contraselectie, contrareforma si de mentinere a status-quo-ului. Exista, desigur, si ceilalti, multi, extrem de eterogeni, unii prea tematori din fire sau din constiinta limitelor stiintifice proprii, din decenta sau pur si simplu atat de ocupati, incat considera ca participarea la acest tip de establishment bazat pe dreptul primului ocupant sau la batalii contra morilor de vant purtate cu sisul scos din teaca sunt contraproductive.
Prima categorie este de regula alcatuita din tineri nou-veniti de la studii. Ei, fireste, doresc un loc, eventual semnificativ, si aduc drept argument faptul ca singurul criteriu onorabil de ascensiune academica sunt publicatiile internationale peer-review (cu referenti necunoscuti), regasibile in bazele de date internationale. Cea de-a doua categorie are si oameni cu proceduri metaforic exprimate in anecdota despre dacii liberi, care, atunci cand s-a instaurat administratia romana promitand o limba de circulatie internationala, o civilizatie cu terme, viaducte, drumuri pietruite, ingaimau pe margine, ca semn suprem al rezistentei, cuvintele dacice ramase si acum in limba: barza, brazda, viezure, manz si crezul autolegitimator pentru viitorime: Suntem aici dintotdeauna! Anul 90
