Imi aduc aminte ca pe la sfarsitul anilor ‘70, fiind într-a cincea, ne duceau o data pe saptamana la un atelier unde stateam toata dupa-amiaza sa luam lectii de traforaj si pirogravura de la un maistru cu basca si serios handicap pe partea de exprimare coerenta. Pe masa avea de model o caruta în miniatura, facuta din placaj si bogat ornamentata cu ceea ce se numea tehnic “motive populare”. Mergeau acolo numai baietii. Pe fete le duceau în alta parte, într-un loc ramas pana azi un mister pentru noi, unde ele reproduceau aceleasi motive populare, dar cu acul pe itamina (sau etamina, n-am stiut niciodata numele corect al acestui material didactic disparut dupa Revolutie ca dinozaurii dupa meteorit). Ca era ceva în neregula aici simteam noi de pe atunci, dar eram prea mici sa putem spune ce. In nici un caz nu realizam ca programa scolara oficiala a statului includea promovarea kitsch-ului si a pierderii de vreme ca pregatire pentru munca si viata. In plus, lemnul ars cu acul mirosea frumos, iar a ciopli în el îmi producea o placere aparte, pe care n-am mai regasit-o de la a sasea încolo, cand am intrat în epoca fierului, la pilit si filetat vergele trimise direct la Remat cand scapau din mana noastra, într-un subsol sumbru care ma deprima aproape la fel de tare ca poezia Oltul (lui Goga îi datorez o temporara, dar violenta reactie de respingere fata de literatura lirica).

Ai fi zis ca toate astea tineau de fostul sistem si au disparut dupa ‘89, odata cu cravata de pionier si industria socialista. Insa, de cand cu greva din învatamant, solicitat de unul si altul sa-mi dau cu parerea, m-am uitat putin prin statistici si rapoarte si am început sa ma îndoiesc ca s-a schimbat mare lucru, cel putin în unele privinte. S-au scos, nu-i vorba, materiile imediat odioase, precum socialismul stiintific - împreuna cu care a cazut nevinovata la pachet si limba rusa - si s-a