Anul acesta s-au împlinit o sută de ani de la naşterea unei teorii pînă într-atît de odioase încît chiar şi astăzi, după atîta vreme, continuăm să vorbim despre ea după ureche. Nu o înţelegem mai deloc, nu o intuim aproape defel, şi tocmai de aceea renunţăm repede la efortul de a ne-o face familiară. Şi astfel ajungem s-o privim ca pe ceva odios, căci e odioasă încăpăţînarea cu care teoria lui Einstein, rămasă în cerul irespirabil al iniţiaţilor, ni se refuză înţelegerii. Probabil că despre nici o altă ramură a fizicii nu s-a vorbit mai mult dinlăuntrul unei înţelegeri mai mici. De aici şi cantităţile uriaşe de maculatură pe care gînditorii, adăpostiţi sub titulatura de filozofia ştiinţei, au simţit nevoia să o scrie pe marginea ei.

Nu ştiu ce altă disciplină este astăzi mai nimerită să ilustreze diletantismul filozofilor în materie de ştiinţă ca această ,filozofie a ştiinţei". Ea e locul unde se pot rosti cu seninătate şi cu morgă hieratică cele mai sfruntate elucubraţii filozofice. De la aberaţiile lui Hegel din Filozofia naturii şi pînă la sofismele prin care sovieticii căutau să explice natura duală a luminii prin prisma materialismului dialectic şi istoric, probele incriminatoare menite a pleda pentru ignoranţa ştiinţifică a filozofilor s-au strîns mereu. Cine are astăzi un dram de onestitate ştie că, despre ştiinţă, nu pot vorbi în deplină cunoştinţă de cauză decît oamenii de ştiinţă. A continua să dai verdicte speculative în privinţa ştiinţelor înseamnă, cel mai adesea, a friza impostura.

O butadă a lui Oppenheimer, a cărei formă o reproduc cu aproximaţie, spune că, în vreme ce fizicienii se străduiesc să exprime, într-un limbaj cît mai inteligibil cu putinţă, lucruri neştiute de nimeni pînă la ei, filozofii reuşesc isprava opusă, izbutind să spună nişte banalităţi ştiute de toată lumea într-o formă cît mai ininteligibilă. Dacă d