Scandaloasă pentru unii, adulată de alţii, dătătoare de dulci visări voluptos-erotice, literatura lui Emil Brumaru se naşte dintr-un melanj ,imposibil" între inocenţă şi trivialitate, pălăcere a rostirii vorbelor mustoase şi timiditate la nivelul acţiunii, prozodie tradiţionalistă şi lexic menit să şocheze spiritele pudibonde, nostalgie şi grotesc, puritate adolescentină şi transformarea frumuseţii feminine în înfricoşătoare forme planturoase. Poemele sale (mă refer aici cu deosebire la cele din prezentul volum, Submarinul erotic, sunt o prelungire cu alte mijloace a obsesiilor şi trăirilor din scrisorile către Lucian Raicu, publicate nu prea de mult la Editura Polirom. Ceea ce acolo era explicit, purta semnele identificabile ale realităţii imediate, este aici transfigurat artistic. În rest aceeaşi revoltă a cuvintelor într-un suflet hipersensibil pe care spiritele mărginite o etichează repede drept pornografie, demonstrând că nu ştiu nimic nici despre pornografie, nici despre abisurile sufletului, nici despre viaţă în general.
Emil Brumaru este un înger care se joacă de-a poeţii blestemaţi. Un inocent care, în imaginaţie, îşi trăieşte viaţa în aventură ca François Villon, un sfios Tom Sawyer suspinând la uşa lui Becky Thatcher, dar ale cărui vise sunt bântuite de femei felliniene, capabile să inhibe prin formele lor excesive şi cel mai performant gigolo), un estet al limbii care, precum Creangă în alt timp, a descoperit miezul plin de savoare al vocabulelor interzise.
,Ia gramofonul, pîlnia-i înclin-o/ Spre viaţa dusă-n pizda mă-sii, Pino!!!", scrie Emil Brumaru şi în aceste două versuri condensează un întreg tom de filozofie existenţială. Este inutil de argumentat valenţele poetice ale expresiei aparent triviale ,dusă-n pizda mă-sii", în versurile citate. În pofida sonorităţii şocante, nimic nu este trivial, totul este încărcat de ten
