Dintre scriitorii noştri plecaţi (fugiţi) înainte de 1989, din motive politice, şi reconciliaţi cu ţara după Revoluţie, Dumitru Ţepeneag este poate exemplul cel mai relevant. Nu şi reprezentativ, întrucât efortul său consistent de reinserţie în literatura autohtonă nu îl putem regăsi la prea mulţi componenţi ai diasporei româneşti. Ca şi Ilie Constantin, dar mai din vreme, încă de la începutul anilor '90, Dumitru Ţepeneag şi-a publicat sistematic volumele pe piaţa noastră culturală, atât de dispreţuită de unii dintre actanţii ei; şi a intrat în tot felul de polemici, bucureştene şi naţionale, cu dezinvoltura unui vechi combatant. Astfel că bibliografia lui postrevoluţionară numără suficiente titluri (unele, de referinţă) pentru ca autorul de la Paris să poată fi considerat ,de-al nostru". Zadarnică e arta fugii (1991; Premiul Uniunii Scriitorilor), Nunţile necesare (1992; Premiul Academiei Române), Roman de citit în tren, Un român la Paris şi Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite (1993), Cuvântul nisiparniţă (1994), Hotel Europa (1996), Porumbelul zboară (1997), Călătorie neizbutită (1998), Pont des Arts (1999), Războiul literaturii încă nu s-a încheiat (2000), Maramureş (2001; Premiul Uniunii Scriitorilor), Destin cu Popeşti (2001), Clepsidra răsturnată. Dialog cu Ion Simuţ (2003) sunt numai o parte din numeroasele volume purtându-i semnătura. Abundenţa aceasta editorială explicându-se atât prin translarea lingvistică (cărţi scrise în franceză şi traduse apoi în româneşte), cât şi prin prolificitatea unui autor disputat între construcţia romanescă, amplă, formula radical-onirică a prozei scurte şi cea pletorică, intens personalizată, a publicisticii curente. Se poate spune că, dacă România se străduieşte încă, la cincisprezece ani şi mai bine de la Revoluţie, să se integreze în Europa, Dumitru Ţepeneag a încercat şi a reuşit oJ integrare de sens contrar,