"O, spânzurat ridicul, a mea-i durerea-ţi toată

Simt şi-azi cum se înalţă, în minte când te văd,

Spre gât un val de fiere bufnind ca un prăpăd

Al vechii suferinţe de tine tulburată...

În faţa ta, biet diavol plin de-amintiri fierbinţi,

Simţit-am orice pliscuri şi orice fel de gheare,

Doi corbi câinoşi, pantere lipsite de-ndurare,

Ce-odinioară carnea râvneau să-mi rupă-n dinţi.

Era albastră marea şi bolta străvezie,

Dar pentru mine totul de-atunci, vai, a rămas

Întunecat în sânge, iar peste suflet tras

Un giulgiu ce este însăşi această-alegorie.

Atât găsii, Zeiţă, la ţărmul tău venust :

Un spânzurat în care îmi regăsesc simbolul...

- Ah, Doamne, dă-mi puterea, curajul şi controlul

De a-mi privi în suflet şi trup fără dezgust !"

(Charles Baudelaire O călătorie în Cytera,

Vol. Florile Răului, traducere de C.D. Zeletin)

Mulţumesc, Baudelaire. Mulţumesc pentru că - între altele - ne-ai condus în inima misterului lui Dalí, misterul trupului ce suferă şi al tuturor halucinaţiilor acestuia, contemplarea unui univers al cărnii, locul unde scheletele şi trupul aflat în putrefacţie acoperă insula Afroditei, un loc unde inima e îngropată în alegorie, iar dublul poetului atârnă într-o spânzurătoare. Generatorul de imagini al lui Baudelaire e însufleţit de acelaşi combustibil ca şi al lui Salvador Dalí, o materie de o nostalgie neliniştită ce se hrăneşte în continuare din imaginile prezente ale paradisurilor pierdute, chiar în timp ce lumea a luat-o pe un drum care face ideea în sine de paradis sau de utopie, de exemplu, fie rizibilă, fie de un gust îndoielnic.

Bau