ntr-o recentă discuţie cu un distins cărturar, nu ştiu cum a venit vorba şi despre modelele umane, intelectuale, care îţi pot schimba cursul vieţii.

Mi-a mărturisit, cu o sinceritate pe care am primit-o ca pe un surprinzător dar, că acel model viu, care i-a modificat drumul vieţii, destinul poate, deşi cred că destinul ţi-este dat, unul şi acelaşi, neschimbat, încă de la zămislirea ta, a fost istoricul Victor Papacostea (1900-1962).

Istoric multă vreme, în anii de după război, inaccesibil marelui public, Victor Papacostea a sfârşit cu o biografie de om chinuit nu numai în temniţele comuniste, dar şi cu amintirea sa pângărită de neaveniţii care i-au luat casa cu tot ce era în ea (până şi scrumiera!). Personalitate fascinantă, într-adevăr, dar din ce în ce mai puţin cunoscută, cu numele rostit doar în cercurile tot mai restrânse ale specialiştilor, şi a cărui operă îşi aşteaptă dreapta şi pe deplin meritata readucere în atenţia tinerilor învăţăcei de acum.

Dar nu despre Victor Papacostea vreau să aştern aceste şiruri. Sunt dintre cei nechemaţi a-l evoca. Altceva am reţinut din mărturisirea, primită, repet, ca un tainic dar sufletesc. Faptul că un cărturar, ieşit din puşcăriile anilor '50, pedepsit şi chinuit pentru ştiinţa sa şi, mai ales, pentru credinţa sa într-un model uman şi intelectual mai presus de politică şi de alte vremelnicii omeneşti, nu a ezitat să transmită valorile care l-au însoţit tot timpul, întăritoare, modelatoare, tânărului care se pregătea să intre într-o viaţă care se construia după alte calapoade.

Ascultând mărturisirea, duios evocatoare, venită parcă de peste timp, instinctiv m-am întrebat: mie care mi-a fost modelul uman care mi-a schimbat sau ar fi putut să-mi schimbe viaţa?

Nu mi-am pus o astfel de întrebare niciodată, decât, aşa, uneori, cochetând cu felurite chesti