Cam aşa se chema lectura pentru elevi din care ţin minte atît: o fetiţă se desparte de mica ei cameră cu păpuşi în ziua cînd intră la şcoală. Pe fată (sau pe codana ei din celuloid, uite că nu mai ştiu bine...) o strigau Luki (poate Luchi, totuşi). Pe fata-femeia din romanul Celei Varlam, Să nu-mi luaţi temniţa, apărut recent la Albatros, Lukiana. Între ele, eroine a două lumi care şi-au fost contemporane, şi atît, e o afinitate de manieră.
Nu-mi mai dau seama, acum, cît de frumos era scrisă acea farewell brutală, în felul ei, la copilărie şi, mai mult, la trufandalele-păpuşi ale grădinii dintre ziduri, dar spun sigur că era emoţionantă. Dimpotrivă, în cartea Celei Varlam, deşi recunosc, studiat din multe unghiuri, acelaşi soi de adio, m-aş feri să cîntăresc emoţia. Prefer, avînd-o în faţă (cum nu mai am mica proză de odinioară), să-i pun la judecată doar stilul.
E, Să nu-mi luaţi temniţa, o poveste despre şcoală şi păpuşi. Despre o familie din România anilor '60 (pe urmă '70, '80, '90), doi părinţi, fiica lor, trei bunici (materni plus bunica paternă), propulsată brusc, într-un moment oarecare, în nomenclatura de vîrf. Roman politic? Nu, doar politică sentimentală din care, citind-o într-un anume fel, ai putea înţelege că era, prevăzut (sau poate că nu...) undeva în sistem, un acasă în care creşteau copii, veneau bunici de la ţară cu Dumnezeu (,străinul" de care Lukiana se temea), mergeau la biserică, vorbeau idiş, se-mbolnăvea mama, schimbau slujnice, făceau curat. Şi, fireşte, poţi prinde rîvna Lukianei, cea care ,vorbeşte", de-a le da părinţilor ei, oameni altminteri importanţi, o vreme, ,concediul" unor daraveri de muritori. Nu insistă, şi cartea (care, nu autobiografie, ci roman, e mai pîndită de ,gheara" moralei) are de cîştigat, fiindcă drumurile lor se despart repede, chiar dacă mai atîrnă, cîtva, unul de altul. Al Lukianei e o
