Nici n-a avut timp Festivalul Filmului Britanic să dea colţul, că acela francez a şi năvălit peste spectatori. Cu noutăţi faţă de ediţia precedentă: mai multe săli (8 locaţii), mai multe filme (peste 60) care de data aceasta pot fi vizionate nu doar în Capitală, ci şi la Cluj. Oferta de pelicule fiind ţeapănă, să apuci să vezi ce vrei este deja o chestiune de management: planifici orele, îţi laşi timp să te mişti între cinematografe, alegi proiecţia şi locaţia care ţi se potriveşte cu programul. E de remarcat interesul spectatorilor români - de unde se deduce că magia francofilă încă funcţionează - pe care îi vezi înainte să înceapă filmul cu nasul în cele două broşuri (programul şi prezentarea peliculelor) şi cu pixul în mână, încercuind conştiincios ce vor să vadă în ziua următoare. Din ce filme am văzut până acum, par ceva mai răsărite decât la ediţia precedentă a festivalului.
Nu ştiu cum s-a nimerit, dar primele trei pelicule la care m-am dus alcătuiau, luate ca triptic, un portret al feminităţii la toate vârstele. Innocence acoperea copilăria şi adolescenţa, Viva Laldjérie explora tinereţea (fiica) şi senectutea (mama), iar 5x2 se ocupa de maturitatea maritală şi de experienţa maternităţii. Întâia peliculă în ordinea apariţiei e realizată de Lucile Hadzihalilovic care, contrar unor aprecieri din critica anglo-saxonă, nu se află la debut, ci pe la a treia peliculă proprie. Adevărat ce spun ei, e cunoscută pentru colaborările cu Gaspar Noé, autorul Ireversibilului, cineast căruia îi şi dedică filmul. Similitudinile însă lipsesc sau, trăgând metafora de coadă, se poate spune că dacă Noé îţi trage pumni în stomac, Hadzihalilovic îi dă înainte cu picătura chinezească. Menţionarea fluidităţii nu e întâmplătoare, Hadzihalilovic transformă apa în fetiş şi camera zăboveşte asupra ei în toate ipostazele. Simbolul recurent al inocenţei este de altfel ima
