RETETA DE VEDETA Presarand povesti dulci-amare despre oameni si despre vremurile lor
E sfarsit de toamna. Si stiti cum sunt toamnele la noi, dincolo de apa Milcovului. Moldova s-a mutat in Rai.
Eu am o pofta nebuna de plimbare, asa ca refuz cu strasnicie sfaturile (cam panicarde) ale parintilor, prietenilor, amicilor si chiar dusmanilor (ca treâ sa ai si de ceea - termen de comparatie!) de a lua un tren de noapte pana la Suceava si ma incapatanez sa plec cu masina.
Pornisem cu gandul de a ma bucura de peisajul autumnal, atat cat m-ar fi lasat fasia stearpa de asfalt care ma ducea la destinatie. Asa ca, aparatul de fotografiat pe bancheta din dreapta, pe post de pasager (i-am pus si centura!), o iau catinel la picior (sau, mai bine zis, la roata) pe banda unu, in salvele de claxoane ale mult prea grabitilor parteneri de trafic (cum ar spune Virgil Vochina!).
Dar, dupa ore bune de condus (preventiv), seara imi rapeste peisajul si-mi aminteste cat e ceasul. Si da-i blana la Suceava!
Ajung tarziu, cu orice pofta de plimbare suprimata fatal, si descalec, precum Negru Voda (statusem o ora in spatele unui camion cu esapamentul vraiste), la doamna Sofia Vicoveanca. Ma pofteste la un ceai - ora tarzie - renuntam la cafea - prea mare sa-l beau pe tot, prea mic sa-mi tina loc de dus. Ii spun asta. Rade. Cred ca de tinuta mea ravasita.
Hotaram sa pregatim ceva de mancare. Intr-un colt, o fotografie veche. "Mama", imi raspunde. Apoi tacere. "Stiiâ¦", se simte imboldita de privirile mele sa-mi dea o explicatie. "â¦copilaria mea a fost una trista, cum nici un copil nu trebuie sa mai cunoasca vreodata. Dar astea au fost vremurile. Cu tata prizonier in Bucovina ocupata, mama, o femeie minunata, cu o putere cum de-atunci n-am mai vazut, a ingropat toata bruma muncii si ne-am refugiat la Vicov."
Gatesc, spal vasele si plec
"Acolo a
