Am citit de curind o biografie a lui Proust, cred ca cea mai nou aparuta, a lui Jean-Yves Tadié, profesor la Sorbona. E o carte corpolenta, serioasa, o mie trei sute de pagini de text in Folio, aproximativ patru mii de note de subsol. Omul l-a si editat pe Proust in Pléiade, a mai scris si trei carti despre el si opera lui. Una peste alta, o existenta consacrata lui Proust. Sigur, in reconstituirea vietii, foloseste esential si citeaza copios corespondenta lui Proust, editata la Plon, in douazeci si unu de volume, intre 1970 si 1993, de Ph. Kolb, universitar american de la University of Illinois at Urbana, Champaign. Truda de peste douazeci de ani! Si citi or mai fi fost inainte sa inceapa editarea.

Iti poti imagina munca de detectiv pentru datarea fiecarei scrisori sau biletel – Proust folosea mai putin telefonul, in schimb scria scrisori, inclusiv bucataresei ca sa-i multumeasca pentru o cina gustoasa. Istorici, editori ca acestia sint cumva asemenea actorilor: intra in pielea personajului lor, traiesc prin el. Cu deosebirea ca, daca actorul schimba rolurile, ei traiesc, uneori, o viata intreaga prin procura. Ce ciudat! Razboaie in jur, lumea se darima si pe ei ii intereseaza doar transcrierea corecta a unui cuvint de pe un manuscris ilizibil, o virgula pusa aiurea, eroarea de neiertat savirsita de un confrate care a interpretat prost o aluzie din cutare text. Articolele domnilor Pienescu sau Funeriu din Romania literara sint un deliciu. Si cita eruditie, cita stiinta de carte, nu doar de literatura, puse la bataie pentru... pentru ce? Cum sa explici celorlalti pasiunea asta inrobitoare?

Imi amintesc in ce stare de surescitare intra tata cind lamurea vreo notatie obscura din jurnalul lui Maiorescu sau cind reusea sa completeze un detaliu de biografie. Vorbea despre Maiorescu, despre Gherea sau despre Stere ca despre prietenul de peste dru