Teoria estetica se citeste greu, cu multe pauze de distantare. Imi inchipui ca pina si Petre Tutea, care, dupa cum marturisea, citea Critica ratiunii pure ca pe Informatia Bucurestiului, s-ar mai fi oprit din citit pentru oarece reveniri si pentru a se dumiri in privinta vreunei asociatii de idei.
Aceasta prezentare se compune din citeva asemenea distantari necesare unei mai bune cuprinderi. Este, asadar, o lectura in care privirea cauta adeseori sprijin in afara perimetrului paginii scrise. Dificultatile lecturii nu tin insa de obscuritatea limbajului sau a problematicii (Adorno e oricum un autor dificil), ci de curgerea discursului, de desfasurarea acestuia, fugitiva si incarcata in acelasi timp, ca si cum un pictor ar intinde pe pinza pasta grea a unei vopsele care nu se lasa intinsa cu pensula sau cu virful cutitului.
Totusi, tensiunea discursiva nu este neaparat una stilistica si nu poate fi atribuita intentional autorului, caci discursul Teoriei estetice este doar unul reconstruit, editat, lucrarea ca atare raminind neterminata si nefinisata la moartea acestuia, in august 1969. Lipsa unei editii canonice a si permis autorilor celei romanesti, intr-o traducere excelenta de altfel, sa excluda asa-numita Frühe Einleitung sIntroducere timpuriet (prezenta in editia germana si destinata pare-se chiar de Adorno sa fie „topita“, intr-un fel sau altul, in varianta finala a Teoriei estetice), pe motivul ca ar fi mai degraba un fel de document insotitor al scrierii cartii, si nesemnificativ pentru cititorul roman. Totusi, Paralipomena, un alt document insotitor, ramine si in editia romana ca ultima parte a Teoriei estetice – si e bine ca se intimpla asa, pentru ca aceasta parte poate fi citita de sine statator, asemenea unei introduceri sau concluzii a problematicii dezbatute in corpusul propriu-zis al cartii.
Neincheiata si nerevizuita, T
