Figura lui Adorno, emblematica pentru noua stinga a anilor ’60, pare astazi, la 35 de ani de la aparitia esteticii lui, usor desueta. Marxismul lui era atunci aplaudat pentru ca ducea, ca si in cazul altor membri ai Scolii de la Frankfurt, la critica simultana a consumismului occidental si a comunismului sovietic, chiar daca primul era atacat mult mai dur decit al doilea. Un soi de al treilea drum politic parea atunci posibil si dezirabil multor intelectuali care voiau sa depaseasca razboiul rece si conservatorismul institutional macar la ei in tara, daca nu si in Europa de rasarit. Voiau acest lucru concediind din start, drept tot conservatoare, eventualele observatii ca ei se pot juca de-a libertatea si critica „imperialismul american“numai pentru ca au deasupra capului umbrela militara americana, dupa cum pot critica consumismul tocmai pentru ca pot profita de luxul, imposibil in restul lumii, de-a trai intr-o societate de consum. Asemenea atitudini nu erau privite atunci drept contradictorii pentru ca intelectualii traiau cu credinta ca societatea poate si trebuie sa fie schimbata in sensul vechilor idealuri umanitare. Din acelasi punct de vedere, marxismul era vazut in Germania si Franta ca bun „in sine“, desi el dusese la teroare in Est si la partide comuniste ridicole in Vest: marxismul trebuia el insusi dislocat din aceste esecuri si regindit de la inceput.

Or, Adorno tocmai asta facea. E adevarat ca el vorbea de eliberarea fortelor de productie din chingile relatiilor de productie dominante – prin care se intelegea numai cele capitaliste – ca si marxistii oficiali dar, pe de alta parte, facea remarca, de exemplu, ca fortele de productie estetice reprezinta o eliberare reala, imposibila celor extraestetice, si ca in arta se poate realiza ceea ce in societate, in afara ei, deci, nu se poate. Fascinant la Adorno era tocmai faptul ca el acorda arte