Toata lumea este de acord ca a fi profesor in ziua de azi este o continua umilinta. Salariile sint mult prea mici comparativ cu valoarea sociala a muncii prestate de un dascal, iar conditiile in care acesta este nevoit sa predea sint, cel mai adesea, lamentabile – o norma de 18-20 de ore saptaminal, spatii inadecvate, un numar prea mare de copii (cel putin 32 in cele mai multe clase de preuniversitar, cel putin 25 in cazul grupelor de facultate), inaccesibilitatea cronicizata a cartilor si informatiilor de specialitate (de timp pentru a citi, ce sa mai vorbim!). Preuniversitar si universitar deopotriva, invatamintul romanesc se zbate intr-un cerc vicios. Nu poti pretinde calitate, cita vreme nu esti dispus sa investesti serios intr-un domeniu care trece dincolo de interesele de partid si de cele strict electorale. Din acest punct de vedere, atitudinea de-a dreptul iresponsabila a actualilor guvernanti fata de problemele educatiei indica o lipsa acuta de viziune si o neintelegere totala a prioritatilor nationale.
Sa ne mai miram ca cei mai buni absolventi de facultate fug de invatamint, ceea ce are drept consecinta o scadere tot mai vizibila a calitatii actului didactic? Sa ne mai miram ca persoane lipsite de orice calificare, care au absolvit cel mult un liceu, „predau“ diverse discipline in scoli din mediul rural in special, desi exemple de acest fel pot fi gasite si in scoli mai mici de la periferiile oraselor? Sa ne mai miram asadar ca sistemul educational din Romania se afla, de cinci ani incoace, in cadere libera? Si cum ar putea fi altfel, cind tot ceea ce se obtinuse, in sensul modernizarii si reformarii sistemului, in timpul ministeriatului lui Andrei Marga – singurul ministru de pina acum cu o viziune coerenta, pe termen lung, asupra invatamintului romanesc – a fost aruncat la cos de Ecaterina Andronescu, cu concursul entuziast al acelorasi sin