Poate ca am fi inceput altfel aceste citeva consideratii despre viata muzicala a Bucurestilor, daca o banala stire de presa nu ne-ar fi atras atentia in mod expres. Nadia Comaneci a implinit 44 de ani. Ii uram si noi toate cele cuvenite. Nadia Comaneci traieste in Statele Unite, dar are si o bogata agenda internationala, faima si prestigiul ei purtind-o in continuare pe aripile popularitatii. Ambasada Romaniei la Washington a dat o receptie in onoarea ei. La care „s-a produs“ si Dan Grigore, pianistul. Toate bune si frumoase ca un artist de talia lui Dan Grigore „se produce“ si la un asemenea eveniment. Care nu este strict muzical, ci unul monden. Unde batem?

Vrem sa spunem ca un pianist de anvergura lui Dan Grigore, pe care-l pretuim de multe decenii, nu se bucura de un tratament special din partea autoritatilor romane, astfel ca el sa concerteze la Carnegie Hall sau la Lincoln Center si nu pe la diferite oficii diplomatice, unde publicul e cu gindul mai mult la meniu decit la program, somonul fiind mai apreciat decit orice Schumann ori Schubert. Si mai mult: de ce nu i se aranjeaza lui Dan Grigore, macar de 2-3 ori pe an, cite un mare recital, la Sala Radio, sa zicem, transmis de televiziuni si de posturile de radio, cu tot „promo“-ul de rigoare asa incit sa beneficiem cu totii de existenta marilor nostri interpreti! Atitia citi mai avem! Sa incepem o enumerare a pianistilor de anvergura? A celorlalti mari instrumentisti citi mai sint in viata sau in Romania? Bilanturile festiviste sau abordarile melancolico-duios-nostalgice nu pot acoperi o situatie destul de trista. Nu stim sau nu vrem sa ne promovam, cu asiduitate si dezinteresat, propriile valori. Cite mari recitaluri au dat Dan Grigore sau Valentin Gheorghiu (aici avem o situatie aparte) in ultimii 15 ani? Iar faptul ca Dan Grigore nici nu mai calca pe podiumul Ateneului Roman ni se pare iar de ne