Celor care se intimpla sa fi aprofundat, fie si partial, arta de avangarda a inceputului de secol al XX-lea, „traditia modernitatii“ le suna a cliseu postmodern care ataca, ironic, revizitarea acestui segment estetic. Si nu fara oarecare indreptatire – nu fusese insusi modernismul avangardist al primelor manifeste tocmai acea atitudine de negare totala a oricarei arte anterioare, caduce? Totusi, pina in zilele noastre ideea de „modernitate“ artistica se discuta si se disputa de catre teoreticieni importanti, nu numai romani. Stare care inseamna, fara doar si poate, o slaba fixare a termenului de „modern“ in intelectul estetic contemporan; dar nu numai atit.
Probabil blocati de autoritatea critica a conceptului, observam mai putin ca modernitatea este actuala nu prin categorialul stilistic; modernitatea se incapatineaza sa fie ceea ce s-a numit, pe de o parte, recurenta estetica (ciclicitate a unui concept, reaparitie)), pe de alta parte, stare de permanenta actualitate (actualizare?) a individului. In ultimul sens, el capata semnificatie de „spirit al timpului“ care, in ciuda dorintelor noastre de a constata moartea artei, a istoriei, a civilizatiei europene, se dovedeste de o nestramutata rezistenta. Si, se pare, pe drept cuvint: cu greu ar putea fi catalogat drept desuet sau depasit un mod de a gindi esteticul pe care l-a ilustrat in plastica Duchamp, sa zicem, in La mariée mise au nu... sau, in performarea de mare arhitectura, Mies...
- Gest+
Ca atitudine fata de arta a „actorului-creator“ modernismul este, pina la un punct, un continuator al romantismului: marile nume sint damnate, condamnate la neintelegere si izolare, sint promotoare ale unor misticisme mai mult sau mai putin ezoterice, tind sa-si asimileze vocatia cu preotia sau cel putin cu geni(al)ul s.a.m.d. Ne intereseaza mai mult, aici, actul practic al creatiei, din care
