Povestea telefonului buclucaş al prim-ministrului către procurorul general ţine, pe de o parte, de cultura teatrală şi, pe de altă parte, de cultura virtuală. Scenariul repetă O scrisoare pierdută, cu tehnologia adusă la zi: nu mai e vorba de o scrisoare înmînată direct sau prin poştă, ci de un apel telefonic în reţeaua GSM. Dama "bună", care face dificultăţi prefectului (respectiv preşedintelui), apare în ambele variante. Şi în viaţă, ca şi pe scenă, preşedintele progresist, chiar liber-schimbist, al unei societăţi "cioclopedico-cooperative", este închis pentru o zi. Disputa referitoare la corectitudinea gestului premierului se învîrte în jurul principiului separaţiei puterilor în stat. Executivul nu trebuie să se implice, nici în legislaţie, nici în justiţie. De aici, nu rezultă însă că puterile respective ar fi obligate să se izoleze etanş, să nu comunice deloc între ele. Argumentul lui Tăriceanu - care susţine, sus şi tare că, dacă n-are voie să influenţeze, este chiar dator să se informeze - pare de bun-simţ. Puţini văd de unde se naşte confuzia: nu despre comunicare este vorba, ci despre canalul prin care se efectuează ea. Canalul prin care se comunică nu este neutru în raport cu conţinutul comunicării. Faptul este cunoscut încă din vremea lui Marshall McLuhan, care ne-a învăţat că "mediul este mesajul". În româneşte, cuvîntul mediu este ambiguu, el desemnînd atît intervalul dintre emiţător şi receptor, adică distanţa prin care canalul de transmisie pătrunde, cît şi ambianţa, "mediul" înconjurător, în care procesul de comunicare se desfăşoară. Faptul că noi nu avem distincţia dintre medium şi environment ne împiedică să sesizăm esenţa şi amploarea problemei. Contează prin ce comunici, mai mult decît ceea ce comunici. Între puteri distincte, comunicarea nu este doar posibilă, ci chiar dezirabilă, depinde însă de canalul adoptat. Separarea de jure a ariilor Puter