Dificultăţile şi deliciile libertăţii Fondat de Andrei Pleşu, Colegiul "Noua Europă" a reprezentat o a doua oază de libertate intelectuală şi de decenţă instituţională de care am avut parte la Bucureşti. Situat iniţial într-un mic apartament din Piaţa Amzei, vizavi de biblioteca "Sadoveanu", NEC m-a acceptat ca bursier în 1996-1997. Mă aflam în perioada în care îmi scriam teza. La şedinţele săptămînale ale Colegiului, mă întîlneam cu Ştefan Borbelyi, Ioan Ică jr., Mihai Rădulescu, Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu, Cătălin Partenie, Valentina Sandu-Dediu, Cristina Codarcea şi Felicia Dumas. Dacă nu mă înşeală memoria, i-am menţionat chiar în ordinea în care erau aşezaţi în jurul mesei. Eu stăteam întotdeauna între Ică şi Rădulescu. De-a lungul anului, au participat la reuniuni, ca seniori, Neagu Djuvara şi Andrei Scrima, de multe ori distanţi, în rare ocazii integraţi în spiritul NEC-ului. Cel puţin aşa mi s-a părut mie. Rectorul Colegiului era nelipsit. Afabil, Pleşu juca rolul unui moderator care stimula în chip miraculos dialogul, dar care nu-şi cruţa totuşi interlocutorii. În fiecare săptămînă, unul dintre cei zece bursieri prezenta o parte din reflecţia consacrată proiectului acceptat de NEC: Borbelyi ne-a vorbit despre psiho-istorie, Ică - despre destinul spiritual al Europei, Rădulescu - despre genealogiile familiilor interbelice, Cărtărescu şi Manolescu - despre postmodernism, Partenie - despre platonism şi neoplatonism, Valentina Dediu - despre retorici muzicale, Codarcea - despre domnii valahi, iar Felicia Dumas - despre ritualul din Biserica Ortodoxă. Eu alesesem teoria regimurilor. Provocarea era serioasă. Trebuia să vorbesc nu unor studenţi, ci unor minţi deja formate, pe o temă care nu îi interesa în mod special. Efortul a meritat. Replicile pe care mi le-au dat au fost tot atîtea ocazii de a reveni asupra propriului meu discurs, asupra orizontului în ca