Prima "pizza modernă" a fost făcută de Raffaele Esposito din Napoli, în cinstea reginei Margherita, şi transmitea un mesaj patriotic şi naţional: sosul de roşii, mozzarella şi busuiocul reproduceau culorile drapelului italian. De la Majestatea Sa i-a rămas numele folosit pînă astăzi, iar pizza a devenit un produs global cu mult înainte să se vorbească despre globalizare. Napoletanii spun că singura pizza autentică se face în oraşul lor, iar "puriştii" te pot convinge din doar cîteva vorbe că nu oriunde în oraşul lor, ci doar în cîteva pizzerii tradiţionale. Cînd aud de pizza americană, napoletanii zîmbesc ironic, iar cînd i-am spus unuia că în România există localuri pe care scrie "pizzeria italiana", iar în meniu apare cuvîntul topping, a suferit fizic de-a dreptul. La Napoli, "cea mai bună pizzerie din oraş" (ergo, din lume) este considerată - spun unii - "Pizzeria Lombardi". Clienţii stau cuminţi la coadă pînă se eliberează o masă: nu e fast food, e fast eating: mănînci şi pleci, nu mai zăboveşti la o vorbă, iar satisfacţia de a fi vizitat acel "loc mitic" ţine loc de siestă. Iar chelnerul îmi spune, printre zîmbete şi gesturi studiate, că aici mînca adesea însuşi Benedetto Croce, care locuia vizavi... La Napoli - spune legenda urbană - a fost atestată în scris meseria de martor ocular: cică pe holurile tribunalelor sînt oameni îmbrăcaţi frumos (ca să stîrnească încredere) care trag cu urechea la ce discută împricinaţii veniţi la procese şi, cînd îl aud pe vreunul că ar mai avea nevoie de un martor, îi strecoară sub nas o carte de vizită pe care scrie, de pildă, "Pasqualino de Santis, testimone oculare" (martor ocular), plus telefonul şi adresa cuvenite. Tot la Napoli cică s-ar fi inventat, acum vreo zece ani, cînd telefonia mobilă era încă un lux, "celularul public": în zilele ploioase, vreun adolescent din cartierele sărace se aşeza în faţa unei cabine telefonic