Encomioane, regrete adînci, lacrimi politice abia stăpînite - peste toate rămîne un fapt: nu înţelegem nici azi sensul lecţiei politice pe care ne-a dat-o Corneliu Coposu. Să văd cum oameni, care îl înjurau în timpul vieţii sale, îl elogiază grav-patriotic acum nu mi se pare, ca altora, greţos. Nici nu găsesc că e de neprivit spectacolul celor care, pînă în 1995, îl judecau cu relativitate subţire şi acum varsă patetic o lacrimă, ca pentru o valoare absolută care s-a dus. În fond, dacă după 10 ani de la moartea sa, sincer sau ipocrit, poate chiar mînat de o mauvaise conscience, criticul său de ieri pleacă capul, victoria lui Corneliu Coposu e cu atît mai mare. Dar tocmai aceste piruete (ne)vinovate ne opresc reflecţia lucidă despre însemnătatea prezenţei atît de pregnante a lui Corneliu Coposu în viaţa politică postdecembristă. În privinţa lui Corneliu Coposu, cred că întrebarea amară despre urmaşii săi politici nu trebuie să se pună, aşa cum întrebarea "de ce nu am avut un Havel?" nu mai ajută la nimic. Corneliu Coposu nu era un guru şi nu era nici un "antrenor" de oameni politici. Dacă bine îl înţeleg eu, sensul destinului politic al lui Corneliu Coposu a avut o cu totul altă miză. Am citit puzderie de interviuri cu el, l-am urmărit atent în viaţa publică, citesc, acum, evocări şi ascult oameni care i-au fost aproape mărturisind, privat, despre Senior. Din toate aceste surse, nu am putut identifica nici măcar o vorbă memorabilă a lui. Discursul său nu era atrăgător, nu spunea lucruri uimitoare şi nu avea deloc talentul retoricii inubliabile. Forţa lui politică avea o altă sursă: amestecul paradoxal de intransigenţă şi flexibilitate, de principialitate încăpăţînată şi iertare serenă. Corneliu Coposu este unic în această privinţă. Nu cunosc anticomunist mai intransigent şi, în acelaşi timp, politician mai subtil. El este cel care a refuzat orice compromis cu partidul