Dle preşedinte, îmi permiteţi un sfat: eu cred că e bine să beţi - aşa, ca mine -, să beţi - că toamna tot se desparte de noi, încercănată şi-atît de frumoasă pînă la ultimul ei rid de ceaţă -, e bine să beţi - atunci cînd simţiţi mîinile reci, după o zi de nervi, cînd ochii vă fug peste titlurile dintr-un ziar, iar din TV nu se aude nimic interesant -, e bine să beţi, deci - cu ochii întredeschişi, cu palmele prinse în jurul cănii, cu nările larg deschise, cu înghiţituri rare, pentru a simţi aroma şi tăria prinse fără scăpare în lichidul ce tremură calm -, e bine să beţi, spuneam, în fiecare zi cel puţin cîte un ceai verde! O ceaşcă, şi mintea, relaxată, lasă în urmă zaţul zilei! Băut cît e fierbinte, şi simţi cum din papuci şi pînă-n firul de păr coboară şi urcă ceva ca un curent de joasă frecvenţă - mic şi bîzîitor, insesizabil şi totuşi prezent, cam cum era leul la negru în raport cu dolarul, pe vremea în care îl păstoreaţi dvs. la CSP. Şi iată-mă, dle preşedinte, în seara de luni, 14 noiembrie trecute fix, în timp ce beam ultimele guri dintr-o ceaşcă de ceai verde cu grapefruit; bătuse de orele 20 la Strasbourg şi Jacques Chirac a apărut pe ecranul mic al televizorului din camera de hotel pentru a spune că trecem (adică ei...) printr-o perioadă dificilă (aici am mai luat o gură de ceai), că toţi tinerii din "cartierele dificile" (niciodată n-a spus "periferie" sau "banlieue") sînt fiii şi fiicele Republicii (colţ cu Timpuri Noi, mi-a venit să-i spun şi eu), că dincolo de orice probleme e de reţinut că facem (adică ei...) parte dintr-o mare naţiune etc. - fază la care am golit ceaşca şi, calmat de savoare, mi-am spus, a cîta oară, că mie Chirac mi-e simpatic. În acea seară a vorbit grav şi sfătos, calm şi totuşi ferm - dacă mai şi zîmbea puţin, chiar că parcă era Mitică Popescu în emisiunea lui de pe TVR 2, cînd răspunde scrisorilor telespectatorilor abuzaţi din