Ce s-ar fi intamplat daca John McClane nu ar fi fost politist? Probabil ca Bruce Willis nu ar mai fi fost chiar asa de greu de ucis, ci ar fi murit foarte repede si n-ar fi salvat pe toata lumea. Exemplele de oameni iesiti din comun care calatoresc incognito si se trezesc nevoiti sa faca uz de experienta profesionala (de toate felurile) sunt destule. Este si cazul lui Jodie Foster in "Flightplan" ("Jurnal de bord"), unde, desi ramane o doamna si se lupta ca o doamna (in cazul ei comentariul nu este peiorativ), se confrunta cu o situatie care ar face orice femeie sa-si iasa din pepeni.

La prima vedere, subiectul filmului pare destul de greu de dus inteligent pana la capat, dar regizorul german Robert Schwentke (al carui succes anterior se numeste "Bijuterii de familie" si este despre un anumit gen de bijuterii de familie) se descurca de minune.

Un fel de "Doamna disparuta" al lui Hitchcock, foarte bine reincarcat, in care trenul este inlocuit cu un Boeing ultramodern, iar doamna disparuta cu fetita Julia (Marlene Lawston), totul intr-un mediu asocial, de laborator psihologic, in care persoana cea mai aproape de tine este strainul perfect, care-ti poate deveni oricand dusmanul cel mai inversunat.

Jodie Foster este Kyle (rolul a fost scris initial pentru Sean Penn, iar scenaristii au pastrat numele cand au schimbat sexul actorului), proiectant de avioane. Ea calatoreste de la Berlin la Paris cu fetita ei, in cala avionului aflandu-se si sicriul sotului ei, mort dupa ce a cazut de pe o cladire.

Kyle atipeste, iar la trezire Julia nu este nicaieri si nimeni nu pare s-o fi vazut vreodata.

Jodie Foster are experienta in thrillere care-ti ridica parul din cap: sa ne gandim doar la Oscarul pentru "Tacerea mieilor" si la "Panic Room" (pelicula destul de asemanatoare cu "Flightplan ), prin urmare nu-i deloc de mira