Esecul Aliantei de a schimba presedintii celor doua Camere ale Parlamentului nu a mai frisonat mass-media, care, in general, s-a rezumat doar la o stire si la un succint "comentariu de serviciu". Pentru ca presa numai de apatie nu poate fi suspectata, intrebarea asupra cauzelor dezinteresului se naste de la sine, cu atat mai mult cu cat ofensiva pentru dislocarea lui Vacaroiu si Nastase s-a impus opiniei publice, de luni de zile, ca obiectivul prioritar al activitatii parlamentare a reprezentantilor coalitiei. Un prim raspuns tine de lipsa unei mize de real interes pentru agenda populatiei. Faptul ca liderii Aliantei au neglijat cu desavarsire cele mai sumare explicatii legate de rostul actiunilor in care s-au angajat nu a facut decat sa plaseze disputa sub semnul eternei lupte pentru ciolan, transformandu-i pe actualii (si viitorii, odata cu hotararea Curtii) presedinti ai Senatului si Camerei in niste biete victime, ce trebuiau sacrificate pe altarul vendetelor si orgoliilor politice. Un al doilea motiv pentru care interesul cu care a fost primita hotararea Curtii Constitutionale s-a situat la cote dintre cele mai scazute tine de coeficientul ridicat de probabilitate a ceea se anticipa ca va fi raspunsul acesteia. As tine orice pariu ca numarul celor care ar fi mers pe varianta favorabila schimbarii ar fi fost de un ordin de marime cu totul nesemnificativ. Printre cei mai vehementi in demonizarea Curtii nu a fost altul decat premierul Tariceanu, care si-a construit motivatia demisiei, pe care ulterior si-a retras-o, pe neputinta de a suporta ideea de a fi in fruntea unui Guvern ale carui initiative reformatoare vor fi invariabil boicotate de o Curte incurabil virusata de PSD. Cum a ajuns ca o coalitie de guvernamant sa-si joace onoarea si credibilitatea (ii mai spune ceva primului-ministru fatidica data de 15 septembrie a.c., cand si-a incalcat din nou o promi