Deoarece, meritã. Şi o meritãm şi noi. În 21 decembrie 1989, Constantin Degeratu era locotenent colonel şi avea funcţia de Ofiţer I în cadrul Secţiei Operaţii a Armatei a IV-a Transilvania. Domnia sa nu a dat ordine de represiune şi nu a apãsat pe nici un trãgaci de armã pentru a se mânji de sângele propriilor compatrioţi în încercarea disperatã de
a-l proteja pe Nicolae Ceauşescu şi cuceririle revoluţionare ale acestuia – la fel ca mulţi alţi şefi şi colegi de-ai domniei sale. Nu, el a ucis cu pixul, a fost cel care a realizat dispozitivele de luptã din interiorul municipiului Cluj, cel care a gândit cum sã fie împiedicaţi, cu foc la gura ţevii, amãrâţii de români dacã ar fi avut neobrãzarea şi tupeul sã vinã în centru la Judeţeana de Partid sã cearã o pâine în plus, un trai decent şi mai multã cãldurã în case.
Şi nu a fãcut asta oricum, ci ca un adevãrat specialist în operaţii militare – cãci, totuşi, asta era şi este, trebuie sã o recunoaştem – prin cercetare pe teren şi fixarea, la faţa locului, a acţiunilor de luptã, în aşa fel încât nici un amãrãştean sã nu poatã sã rãzbatã cãtre centrul municipiului Cluj şi sã deranjeze prin zbieretele sale de disperare liniştea mai marilor din Partidul Comunist Român – a identificat "inamicul" şi a premeditat, practic, uciderea a 26 de civili clujeni şi schilodirea cu arma de foc a alţi 86. Şi când asta? Când, dacã este sã dãm crezare istoriografiei militare contemporane, dupã ce a fãcut o baie de sânge la Timişoara, Armata românã a trecut de partea poporului. Nu şi la Cluj.
Degeratu nu a acţionat din proprie iniţiativã, ci la ordinul generalului Iulian Topliceanu, comandantul Armatei a IV-a Transilvania şi politruc de nãdejde al PCR (membru supleant în Marea Adunare Naţionalã).
Însã, dupã procesul de la Nurnberg, orice scuzã care invocã executarea ordinului nu mai exonereazã pe nimeni de vina avu