Titlul acestui text porneste, fireste, de la piesa de teatru a comunistului entuziast si mai apoi a dezamagitului de comunism Vladimir Maiakovski, cel care, nemairezistand în fata imaginii negre, concrete a totalitarismului comunist, a ales sa se sinucida. Dar talcul textului meu este doar contextual legat de Maiakovski. Sa dam, însa, poetului exaltat si mai apoi dezamagit de comunism ceea ce este al lui, iar vremurilor noastre de acum sa le dam ceea ce merita, la randul lor.

Nu cu multa vreme în urma, în cadrul unui seminar la Facultatea de Litere din Cluj, am analizat piesa Plosnita de Maiakovski. Numisem ca moderatoare a seminarului o studenta inteligenta si serioasa, pe a carei prestatie mizam. Or, în primele zece minute am ramas stupefiata cand respectiva studenta a început sa laude asa-numitele virtuti ale comunismului: egalitatea între oameni, accesul saracilor la progres, remunerarea dupa munca, spatii de munca si de locuit asigurate de stat etc. Nu am întrerupt-o imediat pe studenta mea, întrucat am vrut sa vad cum va coagula teoria ei. Intr-adevar, studenta respectiva a teoretizat un presupus comunism bun (care tinea de utopie si de patos revolutionar) si un comunism rau, concretizat prin represiune brutala (închisori, lagare). Studenta mea nu stia exact ce este acela Gulag; tot ce stia era ca, în Romania, regimul comunist se prabusise deoarece reprezentase un comunism “rau”; dar acest lucru nu însemna ca nu era posibil sa existe un comunism “bun”, macar în teorie, daca în practica nu se putea - cam asa gandea studenta mea. Majoritatea colegelor ei erau, în mod pasiv, de acord cu ea, doar o voce sau doua protestand la adresa spuselor moderatoarei. Recunosc acum ca prestatia insolita a studentei mele m-a luat prin surprindere, neînchipuindu-mi eu ca o piesa pamfletara de tip antiutopie, precum Plosnita, ar putea fi înteleasa ca o apologie a regim