Nu cred ca Romania este pregatita sa suporte schimbari prea mari si prea rapide. Mecanismele ei interne sunt atat de vechi, atat de depasite fizic si moral, incat orice miscare prea brusca i-ar putea fi de-a dreptul fatala.

Lehamite! Sau resemnare? Nu, mai degraba lehamite! Scarba, in nici un caz. Ar fi prea mult. Nu merita! Si, in general, nu cred ca Romania este pregatita sa suporte schimbari prea mari si prea rapide. Mecanismele ei interne sunt atat de vechi, atat de depasite fizic si moral, incat orice miscare prea brusca i-ar putea fi de-a dreptul fatala. Nimic din ceea ce s-a intamplat in ultimii aproape saisprezece ani in Romania n-a marcat si, mai ales, n-a schimbat intr-un mod dramatic cursul istoriei mioritice. Nimic in afara, bineinteles, de Revolutia celor mai multe dintre sufletele din decembrie ’89. De atunci incoace am trait sub semnul inertiei, al mersului taras inainte, dar mai ales inapoi. Pentru noi, saltul inainte n-a existat si oricum n-ar fi avut nici un sens intr-o tara in care mersul piticului se afla la putere. Sistemul acesta cu roti mari si grele, ruginite si intepenite, este sistemul de comanda, sala motoarelor unde, pe cat de puternic e zgomotul, pe-atat de lenta e miscarea. Acesta-i si sistemul ticalosit, un sistem care traieste mai mult sau mai putin independent de regimurile politice. Si Romania a mers in toti acesti ani aidoma acestui sistem avut ca principiu! Cu cat zgomotul a fost mai mare, cu atat inaintarea noastra a fost mai inceata, mai anevoioasa. Toate resursele pozitive ale acestui neam si-asa vlaguit de strangularile istoriei s-au risipit printre lighioanele acestui sistem care ne-a macinat imperturbabil viata si timpul. Acest mecanism nevazut, nestiut, neidentificat, care probabil se gaseste in fiecare dintre noi. Sub dominatia lui am trait si probabil ca o sa mai traim pana cand va disparea cu totul, a