Turcia si Elvetia au intrat, miercurea trecuta, pe gazonul asuprit de tribunele stadionului Sukru Saracoglu, din Istanbul, pentru a ispravi mai multe treburi urate. Mai întai, în ordinea lipsei de importanta, problema calificarii la Mondiale. Primul meci, castigat oarecum neasteptat de elvetieni, cu 2-0, pe Stade de Suisse, din Berna, lasase calificarea la limita posibila a imposibilului. Dupa esec, turcii si-au imaginat, resentimentar, o revansa de neuitat. Asa a si fost. Insa meciul de la Istanbul a fost dirijat de lupta pentru calificare doar în rapoartele FIFA. Adevarata miza, necunoscuta, dar simtita pe toata sira spinarii de turcii si elvetienii din teren, din tribune si din puncte de observatie mai îndepartate ale istoriei, a fost furia. Ce s-a întamplat la Istanbul nu mai încape într-o iluzie. Turcii si elvetienii nu s-au batut cu pumnii si picioarele, dupa meci, asa cum se bat, adesea, amicii cu inamicii norocului. Bataia a fost despre cu totul altceva. Meciul a mers ca o sincopa isterica, de la 1-0 pentru elvetieni la 3-1 pentru turci. Calificarea se putea aseza în bratele turcilor si în cosmarurile organizatorilor germani ai urmatoarei Cupe Mondiale. Inca un gol ar fi fost de ajuns. L-au înscris elvetienii, pe o contra balbaita de nervi, ca un asasinat grabit. Turcii au cazut într-o depresie plina de rautate si, desi au mai înscris o data, au ramas încremeniti de frustrare. Bataia a început imediat. Pe gazon, în tunel, cu politia, cu antrenorii, cu civilii, din provocari elvetiene, din nervi turcesti, de oriunde si pentru oricine. Furia de pe Sukru Saracoglu nu a sosit în fotbal decat pentru a descarca de retineri o maraiala veche si statornica. Nu pentru prima oara.

Turcia-Elvetia a început, de fapt, în octombrie 2001, pe Stade de France, în poiana de betoane Saint-Dennis care taie etnic si confesional Parisul, pe contur musulman-maghrebin. At