S-ar parea ca Romania n-a putut prelua fara socuri liberalizarea contului de capital, adica autorizarea fara restrictii a operatiunilor de capital cu strainatatea: atat intrari, cat si iesiri. Se astepta ca aceasta liberalizare, chiar daca in trepte, sa creeze probleme, indeosebi prin faptul ca va fi scos lucrurile din tiparele anterioare, obligand la politici economice neuzuale sau diferite de cele ce trebuisera anterior promovate si mai ales presupunand masuri de sens contrar, care se vor bate cap in cap.

Probleme, cu atat mai mult cu cat Romania nu-si incheiase tranzitia, multe masuri ale perioadei de tranzitie trebuind inca luate, ceea ce incurca treburile. Un exemplu notoriu este imposibilitatea practica a atingerii unor obiective de inflatie scazuta - din asa-numita politica de tintire a inflatiei - cand Romania are inca de marit, prin decizii politice, si nu de piata, o serie de preturi administrate, cum sunt cele la energie.

Problema era ca Romania avea, din motive complexe pe care nu le discutam aici, dobanzi cu mult mai mari decat pe pietele internationale, ceea ce constituia un element de atractie pentru capitalurile speculative ce bantuie pe aceste piete in cautarea unei fructificari rapide si cat mai consistente. Numai ca aceste capitaluri speculative asa cum vin, asa se duc, producand destabilizari, carora o piata financiara abia in formare si oricum foarte subtire, precum cea romaneasca, nu este in stare sa le faca fata. Solutia este doar aceea a crearii unor conditii pe piata care sa descurajeze intrarile unor asemenea capitaluri. Ca sa se scape din clenci era nevoie de politici pe muchie de cutit, de reglaje fine. Ceea ce presupunea o coordonare perfecta intre politicile guvernamentale si cele ale Bancii Nationale. Aceste conditii n-au fost intrunite. Guvernul a facut aproape exclusiv politica. Ca urmare, a intrat el insusi in clen