Ce era dacă-şi dădeau bineţe, pe drum, undeva, le Facteur Cheval şi ticălosul lui Balzac, nutrind faţă de semeni gînduri de geambaş - ,les harceler comme des chevaux de poste, et puis les laisser crever au millieu du chemin..."? Ne-alegeam, pesemne, cu filozofia practică a unei utopii. Aruncă-i pe oameni, adică viaţa, dar amintirile lor pune-le bine. Nu s-au întîlnit, fireşte, niciodată, dar imposibila lor însoţire e jucată, să zic aşa, de două personaje, Comisionarul şi Arhivarul, din reeditarea recentă, la Cartea Românească, a romanului Cutia cu bătrîni, de Andrei Oişteanu.

Augurii unui timp ciudat (e, în seria de proză de la întinerita Carte Românească, şi ceva de ranforsare a unor pariuri vechi care - chestie de vremuri... - prima dată n-au ţinut) fac din textul de eseu vătuit cu poveste un fel de marteau de porte ce-a prins patină. Să nu atingi clinchenitoarea de metal, gura de leu cu delicată zăbală a uşilor în vîrstă şi înalte, că nici nu bănuieşti ce te aşteaptă dincolo. Totuşi, Comisionarul şi Arhivarul o fac, din patima poştaşului ducace, obişnuit să ciocăne totdeauna o singură dată. Şi se deschide. Peste prag, ca-n toate istoriile cu farmece de odaie, cu oameni demult ieşiţi din lume, vrăjindu-şi soarta-ntre pereţi, încetează viaţa prezentă, bună-rea, cum a fost, şi-n carapacea ei intră, enorm, delicat, scenariul de mister medieval. Bunăoară, Filip. Înainte, e un comisionar de flori, într-un port balcanic. Funcţionar cu oarece ştaif, într-o mahala colorată, intersectează întîmplător destine care nu-l privesc, mai trage cu urechea, primeşte confidenţe, scapă repede de tot balastul unor daraveri în care, la urma urmei, nu se bagă. Un intrus protocolar şi discret.

Pînă bate la uşa nepotrivită. Doamna K., femeie dintr-o bucată, proaspătă mamă părăsită de domnul D., care vrea s-o împace trimiţîndu-i buchete, îl tocmeşte pe Filip s