Toată lumea cunoaşte celebra pânză a lui Magritte, Cele două mistere. În ea se vede un şevalet pe care este agăţat un tablou având desenată, în chipul cel mai realist cu putinţă, o pipă. Sub ea autorul a notat o explicaţie aparent paradoxală: ,Ceci n'est pas une pipe" . Tabloul este alcătuit din imagini şi cuvinte (fără explicaţia menită să pună pe gânduri, probabil că nimeni nu ar fi zăbovit prea mult în faţa lucrării), iar titlul ei sugerează existenţa unui inefabil spaţiu al misterului în intervalul dintre imagini şi cuvinte. Fireşte, reprezentarea artistică a unui obiect, indiferent cît de măiastru ar fi făcută, nu este obiectul însuşi. Este prima concluzie, de o banalitate răsunătoare, care se poate trage după ce ai văzut tabloul lui Magritte. Mai mult decât atât, te poţi întreba dacă obiectul din imagine există în realitate sau este doar rodul pur al imaginaţiei autorului. Prin explicaţia dată tabloului din pictură (la mise en abîme) originalul artist belgian descrie, de fapt spaţiul misterios dintre ceea ce poate fi privit şi ceea ce poate fi citit şi oferă vizitatorului libertatea unei infinităţi de interpretări.

Pipa lui Magritte, cel mai recent volum de poeme al lui Petre Stoica este, într-un fel, o replică din perspectiva poeziei, la faimoasa lucrare a pictorului belgian. Poezia înseamnă descătuşarea imaginaţiei, depăşirea tuturor barierelor materiale, punerea în acelaşi plan a visului şi a realităţii, coabitarea unor elemente incompatibile în percepţia curentă. Realitatea poeziei conţine şi imaginarul, roadele fanteziei, logica mereu alunecoasă a viselor. De aceea, privit prin prisma sensibilităţii poetice a lui Petre Stoica, mesajul lui Magritte se transformă într-un foarte puţin surprinzător ,ceci est une pipe". Voi cita integral poemul Realitate şi duioşie, pentru că el este definitoriu pentru poezia din acest volum al lui Petre Stoic