Cu sufletul înecat, cu plânsul nedezlegat,

cu mintea vraişte încerc să recitesc şi să

păstrez, dar nimic nu se leagă. De ce această

împietrire, secare, poate stingere? Mă simt singură

în mulţime cum singură se simte orice fiinţă

prima şi ultima dintr-un şir. O, sfinte cuvinte,

pupile ale lui Dumnezeu, împuţinaţi-vă lucrul!

Poate că frica mi se va vindeca prin chiar frica

de a nu rămâne prizonierul ei, prin chiar frica

de a nu mă fi pierdut avându-vă. Prin revenirea

milei prin recitire pioasă şi prin rescriere.

O recitire agonică.

în clipe de cumpănă, sub imperiul fricii, puţini

sunt cei ce nu imploră iertare. Dintre cei iertaţi,

şi mai puţini sunt cei ce nu se vor întoarce

cu gând să ia viaţa iertătorului. Doamne, tu ne ceri

să iertăm vinovatul dar nu şi greşeala. De la Iorga

citire, iertarea nu înseamnă înfrăţire ci adesea

dispreţ. Adevărat că sunt şi iertări care biciuie-n

faţă. E bine să ştim că iertarea celor mai mulţi se

află dincolo de ghearele lor. Pedeapsa celui ce

iartă mult cade o singură dată, cu greutatea tuturor

iertărilor. Să nu ne amăgim însă că am fi în stare,

ca la un semn, într-un nediferenţiat elan să iertăm

greşiţilor noştri.

Să ierţi cu folos, să ierţi la timp, să ierţi

ca să ţi se ierte. Să greşeşti iertând. Să ierţi în

taină şi să ierţi când ţi se cere iertare. Şi iartă

dacă vrei să nu ţi se ierte. Să nu ne amăgim însă

că am fi în stare să iertăm demenţa în ofensivă

sinistră asupra inocenţilor. Cum