Petru Comarnescu (23 nov. 1905, Iaşi-27 nov. 1970, Bucureşti) nota, la 2 iulie 1962, în jurnalul său: ,Nu am avut un destin tragic, ci un destin dramatic, plin de contradicţii, ciocniri, căderi, răniri, suferinţi, dar şi de satisfacţii morale şi intelectuale". A avut parte de acest cortegiu de insatisfacţii şi până la instalarea comunismului în România, jurnalul său şi corespondenţa (cu deosebire aceea cu Anton Golopenţia) abundând în consemnări de această natură: că este obosit şi sceptic, că se teme că nu realizează nimic de seamă, că are mulţi neprieteni şi negatori, că este stăpânit de dezgust, că-l întristează evenimentele politice, revistele care propagă naţionalismul hitlerist şi cuzist, că îl deprimă mediul ,josnic şi anihilator", că are complicaţii materiale, sentimentale (o căsătorie ratată) şi morale, că lucrează în afara vocaţiei şi idealurilor sale, că generaţia sa ,s-a răvăşit, din egoisme individuale sau de gaşcă", că au separat-o diferende de ideologie politică, că, chiar el se află în conflict cu sine însuşi. Mărturiseşte că în altă ţară s-ar fi putut afirma plenar: ,Dacă aş trăi în America sau în Franţa, de mult aş fi fost şef de curent sau de şcoală, director de revistă cu prestigiu. Aici sunt lucrat de mediocri". O convingere care ne-o aminteşte pe aceea a lui Eugen Ionescu care spunea în 1934: ,Dacă aş fi francez, aş fi genial". Că a avut neprieteni şi negatori este adevărat, însă tot aşa de adevărat este că nu puţini scriitori i-au recunoscut meritele: Camil Petrescu îl considera ,şef al generaţiei noastre", Barbu Brezianu spunea că a fost ,heraldul" acelei generaţii; Mircea Eliade că a fost ,magul" ei, Constantin Noica i-a lăudat polivalenţa şi generozitatea, iar Arşavir Acterian, darul de animator şi organizator al asociaţiei ,Criterion".

Toate insatisfacţiile sale au fost reale, însă periplul său, ca şi al altor, numeroşi, i