Într-o vreme când situarea generaţionistă naşte patimi şi confruntări acerbe, nimic mai reconfortant decât literatura nepreocupată de manifeste, programe, sloganuri, vârste. Printre aceşti scriitori, nu atemporali, ci de o fidelitate naturală faţă de sinele propriu, ca şi faţă de o condiţie ideală, ori imaginată ca atare, a omului, se numără şi Mariana Filimon. Ultimul său volum, Semnul tăcerii, o antologie de autor, stă mărturie pentru coerenţa unui destin poetic.

Poemele Marianei Filimon, concepute în regim ,minimalist", de maximă parcimonie a mijloacelor de expresie, cu apel la sintagme scurte, nervoase, aparent lăsate într-o perpetuă suspensie, mărturisesc un vechi şi temeinic tabiet meditativ, o propensiune spre marile (încă) întrebări ale fiinţei: ,pe Olimp/ tronul lui Zeus mai adevărat/ decât orice aşezare omenească" (Note de drum). Solilocvii dramatice, dacă nu tragice, ele se alcătuiesc plasmatic, de regulă, la ţărmul mării, în decor cosmic, ţesând cu o voce mică, sfielnică, friabilă, broderii vocale în jurul spaimelor singurătăţii, dar şi al transparenţei, al principiului, deopotrivă luminos şi numinos, al existenţei. Aparţin gândirii ,slabe", părţii de umbră a fiinţei, feminităţii, domeniului vin al ontologiei. De aici, omniprezenţa mărcilor imponderabilităţii: fluturii, marea, aerul, şoapta, blândeţea, somnul, paloarea, absenţa, albul - avalanşă a elementelor soft, înclinate mai degrabă spre fragmentare şi risipire, spre vis, iluzie şi imaginar, pe care poeta tinde totuşi să le grupeze sub blazonul unui sens: ,fragmente ce se destramă/ cerşind îndurarea întregului" (Puzzle); ,într-un întreg/ se adună miniaturile clipei" (Pânza de păianjen). Semnificaţia aceasta scapă însă mereu, de unde senzaţia de lax, de indeterminare, iar atingerea sa (privilegiu arareori experimentat) ţine de zonele impalpabile ale spiritului, situate dincolo de form