Elena Vlădăreanu este o tînără poetă care, literar vorbind, a crescut vizibil de la o carte la alta. Sînt diferenţe notabile între volumele ei - din confesiunile doamnei m., (carmen, 2002), pagini (Timpul/Vinea, 2002) şi fisuri (Pontica, 2003) - şi era de aşteptat să dea lovitura cu noua carte. Dar, ca o trupă care se degustă prea repede cu succesul, cel mai recent volum al poetei este unul ,comercial". Elena Vlădăreanu face jurnalism de ani buni, este o cenaclistă fidelă şi se simte bine în mijlocul publicului, acolo unde comunică direct şi imediat. Ştie pe ce butoane să apese pentru a interesa publicul şi e destul de inteligentă pentru a face show într-o carte în care poezia bună performează de la sine la un nivel nu mult peste medie, dar exact atît cît pretenţiile să fie acoperite.

Playlist-ul nu prevede însă şi revelaţii.

În primul rînd, nivelul aşa-zis ideologic al cărţii. Titlul este relevant doar pentru intenţiile autoarei, căci cele zece poeme nu au nici o legătură directă cu ideea de Europa, referent aproape neglijabil, element strategic pentru un captatio tare. Poezia se vrea de atitudine şi de protest în virtutea ideii că tinerii sînt (social şi politic) nonconformiştii oricărei societăţi. Numai că acest tip de discurs este epuizat nu din motive politice, dar pentru că e facil şi nu oferă variaţie estetică pe termen lung. Un Ianuş şi, să zicem, o Esinencu sînt de ajuns pentru ambele maluri ale Prutului, cu toate că discursul public de la noi nu satisface nevoia (firească) de euroscepticism. Poeta nu este convingătoare şi pentru că atitudinea, schematică, pare de împrumut, dar şi pentru că substratul politic e foarte subţire. Cînd Joyce se lamenteză că nu se poate trezi din coşmarul istoriei, fraza îţi dă fiori, dar cînd Elena Vlădăreanu spune că ,istoria e o bucată de zid/ într-un oraş din centrul europei" te gîndeşti că da,