O ciudăţenie a memoriei mele este că pune bine datele de naştere ale prietenilor şi cunoscuţilor, pe care, măcar în gând, îi felicit în fiecare an, la soroc, în schimb şterge imediat din minte datele ieşirii din scenă. Mai mult, adesea uit pentru câteva minute că nu mai e posibilă întâlnirea pe stradă, la redacţie sau la vreun eveniment monden cu cei aflaţi acum ,în culise". Poate că nişte atomi rebeli din personalitatea lor se vor fi cuibărit undeva, în peisajul familiar în care s-au aflat odinioară şi astfel câte o amintire densă şi plină de viaţă se iveşte te miri când, fără o cauză determinabilă. Şi nu e vorba neapărat de oameni care mi-au fost foarte aproape, ci de simpli cunoscuţi, prieteni mai degrabă teoretic, care făceau ca lumea să mi se pară veselă prin simpla lor existenţă. Ştiam că sunt, iar asta era suficient. Dacă îi evoc acum fără nici un motiv conjunctural (comemorare, placă memorială sau editare de opere postume) este de dragul vieţii lor, pentru a prelungi senzaţia efemeră că sunt încă printre noi.

Cel mai uşor mi-este să-l cred încă pe-aici, prin lumea literaţilor, pe Z. Ornea, pentru că prezenţa lui discretă era firescul însuşi al vieţii de redacţie. În zilele de ,predare" soseam la România literară, pe la prânz şi găseam biroul ,nostru", la fel cum se întâmplă şi azi, plin de lume şi de vorbe (bune). O funcţie bineştiută a redacţiilor sudate este că te fac să uiţi de propriile griji. Uşa de la biroul directorului şi al ,şedinţelor de număr" săptămânale era întredeschisă. La masa lungă se zărea un singur om, aplecat bine deasupra unui manuscris pe care îl ocrotea cu trupul lui: Zigu Ornea. Îl corecta cu cea mai mare atenţie, operaţie care dura destul de mult. Noi ne antrenam în câte o conversaţie de actualitate sau de istorie literară, elogiam sau criticam sau aflam noutăţi şi, la un moment dat, când uitaserăm cu toţii de el, Zi