Protejată de situarea sa ambiguă, deopotrivă înăuntru şi în afară, privirea lui Caragiale, este a unui hedonist: materia îi apare ca un spectacol fascinant - şi nu înspăimîntător - de forme, ipostaze, culori, un spectacol al faptelor greu de aşezat în modele raţionale sau raţionabile. Totul se desfăşoară ca într-un gen de echilibristică sofisticată în care nici un fel de interpretare nu e decisiv motivată. Or, pe Caragiale nu-l alienează o astfel de indecizie şi nici desfăşurarea labirintică de spaţii. Un epicureu nu găseşte aici decît prilejul uimirii: viaţa însăşi e un spectacol şi Caragiale e atras ca de o flacără de taina ei, de abisul ,construcţiilor" care sfarmă orice aşteptare şi logica bunului simţ. Paradoxul şi surpriza, duse pînă la absurd, cu consecinţa de-realizării concretului, sînt construite de Caragiale în virtutea repetării unei ecuaţii descifrate de el în lumea reală. Fascinat de lume, vrea, la rîndu-i, să poată uimi. Şi o face ca şi cum faptele de genul acesta nu ar fi nişte excepţii, situaţii margine şi periferice, ci exemplare.

Să nu uităm că volumul de Note şi schiţe din 1892 debutează cu textul În Nirvana. Or, iată aici, în Eminescu, într-un zig-zag la care Caragiale a fost în permanenţă sensibil, imaginea monadică a lumii: ,Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blînd şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic şi iritabil ca o fată frumoasă. Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nenorocită pentru om!". De nu va fi fiind acesta mai degrabă un autoportret, nu-i nici o îndoială că, în cazul particular care-l tulbură, Caragiale identifică ceva din legea de nepătruns a vieţii. O sumă de paradoxuri