Atunci când debutezi, ca tânăr intelectual, într-un săptămânal de cultură, acţiunile tale cresc brusc. Pur şi simplu, devii vizibil. Acest parametru, al vizibilităţii, este, însă foarte specios. Te confiscă. Te schimbă, te mistifică. În primul rând, adrenalina respectului de sine generează o ciudată întunecare a conştiinţei. Îţi dă sentimentul îmbătător al competenţei, al propriei abilităţi proiectate, magnanim, asupra a toate. Îţi sugerează perfid că, de acum înainte, poţi vorbi despre orice. Iar acest vorbit frecvent te transformă încet, dar constant, în autoritate. Poţi fi consultat pe tema cărţilor, filmelor, muzicii. Vei şti ce să spui, cu aplombul exagerat al celui care are exerciţiul discursului. Se naşte astfel o specie particulară în câmpul culturii şi jurnalismului cultural. Oameni care vin la lansări, participă la festivaluri, competiţii şi emisiuni de radio şi tv. Sunt tineri cultivaţi fără doar şi poate, informaţi, branşaţi la recent. Sunt jurnalişti de presă scrisă în special, pentru că, prin definiţie, cuvântul scris rămâne spre meditaţie publicului. Radio-ul şi televiziunea creează vedete, scrisul creează autoritate. Pe de altă parte, accesul necondiţionat la discursul public creează confuzii. Se suspendă în anumite cazuri însăşi nevoia de a avea jargonul meseriei, doar pentru că scrii undeva. Se nasc astfel critici de teatru şi film cu mult aplomb şi fără nici un instrumentar specific. Însuşi faptul că scriu, le conferă autoritate. ,Fatalitatea accesului la discurs", s-ar numi, cu neologisme de bon ton.

În acelaşi timp, toţi aceştia sunt scribi devotaţi ai comentariului impresionist, ai verdictului sastisit şi ai desfiinţării cu intenţia şi efectul descurajării. Tonul mofturos şi fronda generală sunt mai percutante. Acesta este efectul (mai puternic, mai eficient) retoricii negative. Când nu este abordată retorica negativă întâlnim