Se află în circulaţie două sintagme doar iluzoriu simetrice: poezia de critic şi critica de poet. în realitate, ele poartă sarcini axiologice eterogene. Pe cînd cea dintîi (atunci cînd e aplicată corect!) este vădit expresia unei insuficienţe, a unei vocaţii lirice atît de firave încît se lasă copleşită de abstracţiunea cogitativă şi de aerul de ,făcătură" epigonică, a doua poate fi omologată în întrariparea-i specifică, în maniera sa imaginativ-metaforizantă. Dar nu e... obligatoriu ca un poet să scrie mereu ca un poet, iar un critic să scrie mereu ca un critic! Există destule cazuri în care una şi aceeaşi persoană scrie disociativ, atingînd autonomia genurilor pe care le cultivă. Prejudecata încă, hélas, îndeajuns de înrădăcinată conform căreia un autor e fixat într-un unic domeniu, celelalte pe care le-ar aborda neîngăduindu-i decît mediocritatea irelevantă, porneşte fie din comoditatea (lenevirea) unei categorii de comentatori, fie din frigiditatea estetică a celor care ,înţeleg" creaţia din exterior, printr-o grilă culturală, învăţată, iar nu prin sensibila aderenţă efectivă. Care e situaţia d-lui Ilie Constantin? Poet de seamă, d-sa nu scrie despre alţi scriitori precum, bunăoară, Arghezi sau Nichita Stănescu, ci într-un plan propriu-zis critic, precum, bunăoară, Ion Pillat, Alexandru Philippide sau Ştefan Aug. Doinaş. Paginile d-sale de comentariu invederează prin urmare acea plinătate a sunetului intrinsec pe care auzul nostru îl percepe fără aprehensiunea că semnatarul lor e şi un producător liric, ultimul departe de-a ,bruia" discursul critic, nici măcar la modul sublim al interceptării imaginii prin imagine, rămînînd doar o prezenţă discretă în culisele reprezentaţiei textuale. O muzică de fond, am zice. Fapt ce-i conferă neîndoios d-lui Ilie Constantin un loc în clasa criticilor ca atare.
Nu neapărat ca poet, ci în simpla, fundamentala c
