De mai bine de un deceniu, dezamagirea oamenilor de cultura pare sa devina un reper in propriile biografii, ca o carja. Sau ca o pata, transformata, volens-nolens, in amprenta noncreatoare. Pentru ca nemultumirea scriitorilor, artistilor plastici, lirici, compozitorilor, oamenilor de teatru, de film etc. vine dintr-o prea lunga asteptare care le tulbura insasi vocatia de a visa; o asteptare lasata parca sa-si faca stagiul, "sa se dospeasca", ar spune poetii, "la flacara suferintei", chiar si acum dupa prabusirea unei epoci, dupa stingerea pacatelor ei, si nu din motive generate cumva de blocaje survenite din lipsa de inspiratie. Vine din tristetea lor de a se vedea refuzati mereu, de a nu-si putea concretiza, pana la capat, talentul, opera.
De tot atata vreme ne straduim sa intelegem din ce cauza cultura schioapata, in timp ce productiile subculturale continua sa ne faca praf toate certitudinile sau teoriile noastre despre avantajele celei dintai. Iar, in ultimul timp, ne surprindem mirandu-ne cum de nu ne intrebam mai des, mai cu folos, despre starea culturii romanesti. Costructiv, adica. Pai, fiindca tot noi, sau, ma rog, cei mai multi dintre noi care mai credem ca numai cultura va salva lumea, am strans suficiente probe de asteptare pentru a ne dumiri ca domeniul cu pricina are nevoie, pentru a exista, de mult mai multe subventii decat primeste. Pentru ca ceea ce i se da nu ajunge, in multe situatii, decat sa ia ochii unora.
Se stie, cariera unui om de afaceri ar putea influenta benefic destinul unui om de cultura. Istoria are o multime de exemple in acest sens. Se pare insa ca in zilele noastre "politica" unei asemenea intalniri a ramas undeva in zona SF. In timp ce lumea culturii continua sa se imparta in oameni capabili sa-i incante pe alti oameni dornici sa se prinda in jocul incantarii; sa adere la valorile oferite de muzica, teatru, dans, arte pl
