Unul dintre punctele de interes ale Sarbatorii Filmului Francez 2005 a fost fara indoiala integrala cineastului Jacques Tati (1907-1982). Ceea ce nu inseamna foarte mult ca numar de titluri (sase lungmetraje si cinci scurtmetraje, plus o versiune engleza inedita a filmului Mon oncle), dar reprezinta una dintre cele mai importante opere comice ale cinematografului european. Pentru multi cinefili din intreaga lume, sintagma „comedie franceza“ este sinonima cu Jacques Tati, la fel cum, pentru acest cineast, arta era sinonima cu comicul. Iar in constiinta publicului spectator, imaginea lui Tati se suprapune peste cea a domnului Hulot, cel mai popular erou al sau, interpretat chiar de regizor.
Este interesant de urmarit cum se manifesta relatia Tati-Hulot de-a lungul celor sase lungmetraje ale cineastului: in Jour de fête (1949) gasim un proto-Hulot (postasul François, venit din scurtmetrajul L’École des facteurs, 1947), urmeaza patru filme (Les Vacances de monsieur Hulot, 1953; Mon oncle, 1958; Playtime, 1967 si Trafic, 1971) de-a lungul carora Tati si Hulot imbatrinesc impreuna, pentru ca, prin Parade (1974), regizorul-actor redevine Jacques Tati si-si reia numerele de mima care i-au adus popularitate in anii ’30, omagiind astfel lumea circului si a spectacolului in general. Pentru ca nimic nu i-a placut mai mult lui Tati decit – imi cer scuze pentru expresia neaosa – sa se dea in spectacol, adica sa-si amuze si sa-si delecteze publicul, cu riscul de a parea ridicol.
Domnul Hulot (lipsit de prenume) este un personaj pe care, daca ai avut vreodata sansa sa-l intilnesti, nu-l vei uita niciodata. Un lungan imbracat mai mereu la fel (palarie, impermeabil si pantaloni prea scurti, astfel incit sa-i scoata in evidenta sosetele multicolore), cu aceleasi accesorii (umbrela agatata pe brat, pipa in coltul gurii), cu mersul sau caraghios (cind pe virfur
