Ioana Nicolaie abordeaza de data aceasta un subiect tabu: graviditatea. Cerul din burta este jurnalul celor noua luni de sarcina, notarea starilor si a transformarilor prin care trece trupul si sufletul, transpuse liric. Caci fara trairea lirica autentica, volumul ar fi ramas o fisa clinica si un inventar de momente semnificative. Discursul, sa-i zicem epic, e intrerupt de metafora pura, care da ritm, dimensiune si sparge monotonia, marcind, totodata, trecerile: de la interioritate spre exterior, din planul concret, real spre intelesuri simbolice, de la starea de fapt spre trairea personala.

E acelasi tip de mecanism metaforic ca si-n celelalte volume, Nordul si Credinta, care o singularizeaza pe Ioana Nicolaie ca poeta: punerea impreuna a unor elemente surprinzatoare, care, asociate, extrapoleaza sensul nou la intreaga fraza si, pentru ca de cele mai multe ori nu apartin registrului frumosului diafan, dau forta poemului. Si mai exista un anumit ritm al frazelor ca-ntr-o permanenta litanie: „Impreuna sintem faianta si chit. Scirt, scirt, sapa pe undeva o furnica, scirt, scirt, si nu doare. […] Greata-i un pachet de piulite si poate-un cimitir de masini…“ (Draga fata, draga baiat); „Cumpar sapun si lamii si nadejde textila. […] Incerc sa-mi prind nerabdarea-n agrafe. […] Rontaim tercotul kaki al duminicii“ (Sub cer); „Pe-atunci eram fata. Purtam rochite sintetice cu mineci de tina. Purtam tocuri inalte si bratari din covrigi noroiosi“ (Intelegerea); „Holul si-a pus o proteza din bureti si fotolii. In spatiile goale, o rochie murdara sade turceste. Slabanoaga, rasfoieste cu mansete barbatesti carticele. Sub peruca de praf e un crestet de cap si cucuie“ (Afise) s.a.m.d.

Si cred ca ar mai fi ceva, care mie personal imi place teribil de mult: Ioana Nicolaie isi selecteaza cuvinte dintr-un registru cel putin ciudat pentru un tinar de azi, cuvint