In luna noiembrie, Observatorul cultural a comemorat doua mari personalitati ale gindirii filozofice a secolului XX: Jean-Paul Sartre si Theodor Adorno. Cind, in urma cu mai bine de o luna, am auzit ca cei doi ginditori sint „in program“, prima mea reactie a fost: „nu cred ca am ce sa scriu despre ei“. Sartre este prea polimorf, mi-ar fi greu sa ma concentrez asupra unui subiect specific, iar Adorno, asa cum l-am descoperit in corespondenta cu Walter Benjamin, mi-a displacut atit din punct de vedere al caracterului sau, cit si in plan intelectual.

Doua lucruri m-au facut insa sa-mi schimb parerea: in multe articole despre Sartre (si alti ginditori de „stinga“) publicate in ultimii ani in presa culturala, am observat o tendinta inspre „ostracizare“, o respingere a operei – atit partea filozofica, cit si cea literara – motivata mai curind de optiunile politice ale autorului, decit de o analiza in profunzime a continutului ei. Situatie care sugereaza o paralela cu dificultatile legate de discutia raportului dintre adeziunea politica a autorului si valoarea stiintifica sau artistica a operei sale, in cazul unor scriitori si ginditori romani identificati in interbelic cu dreapta politica.

Dezbaterile in jurul lui Eliade, Cioran, Nae Ionescu si altii mai putin discutati (dar nu mai putin „problematici“ din acest punct de vedere) sint bine cunoscute. Dar, daca nu vrem sa anulam contributia lui Mircea Eliade la istoria si filozofia religiilor in numele filozofiei sale politice, nu putem si nu trebuie sa o facem in cazul, oarecum simetric, al lui Sartre sau Adorno. Reactia alergica la tot ce aminteste ideologia comunista asa cum a fost ea impusa si practicata in anii 1948-1989 este de inteles; ceea ce trebuie evitat este o reactie viscerala, lipsita de spirit critic si de subtilitate intelectuala. M-am bucurat sa constat ca Ion Copoeru, in articolu