Au trecut deja cinci ani dintr-un secol nou, aproape impliniti. Nu stiu cit (si citi dintre noi…) ne dam seama ca au trecut tot atitia ani si dintr-un nou mileniu. Numarul lor conteaza, desigur, mai putin, cind ii privesti, pe ei, pe ani, doar in egala trecere, unul dupa altul, si inaintea altora, ce au sa vina. Un clasicist este cel care aude altfel bataia de pendul a anilor. Cind, pentru el, cultura inseamna coboriri in mii de ani, scufundari in cercurile concentrice ale unor spiritualitati aparent incremenite – pentru omul comun – in piatra si fier, un an de pasi marunti pe iarba unui secol, din preajma casei, oare ce mai poate insemna ? Oare ce mai conteaza? Orice cultura inseamna, stim, istorie. Istoria, in ceea ce are ea esential si prin felul in care se defineste pe sine, inseamna tot coborire, tot scufundareAtunci, prin ce s-ar deosebi, prin ce ar fi mai altfel un clasicist decit oricare alt investigator al culturii, de la arheologi la prospectorii ei? – s-ar putea replica.

Pe scurt, dar cu inerente detalii, iata raspunsul unui clasicist.

Istoria culturilor europene sau care descind din Europa se studiaza ca tot atitea intoarceri pe firul ariadnic al istoriilor locale, spre origini. Ce gasim insa acolo, la acele origini culturale si, repet, locale – iau aleatoriu exemple –, sa zicem, ale hispanicitatii si lusitanitatii, de o parte, ale orientalitatii microasiatice, pe de alta? Sau, in sens invers, dinspre colturile umbroase ale insulelor britanice inspre lumina mediteraneana a dantelatului nord african, stralucitoare, de la Coloanele zise ale lui Herakles pina la mirifica Delta egipteana?

Istoria, de fapt, istoriile culturilor europene si circum-europene, „nationale“ in terminologie moderna, se asaza – succesiv, paralel si/sau in interferenta – peste o unica si imensa vatra: aceea a Antichitatii. Daca, pe ansamblul ei, fiecare