Cum se naste o cronica muzicala? Citeva ginduri, vagant razlete sau strunit armonizate, plecind de la un concert sau eveniment comemorativ? Contabilizarea corecta a unei seri de concert sau matineu muzical? Pasiunea pentru un compozitor sau inalta pretuire pentru un interpret? Obligatie „de serviciu“, de „constiinta profesionala“ sau banal si meschin interes personal? Cum si de ce sa pui in cuvinte acel inefabil ce se risipeste in aceeasi clipa cu sunetele? Istoria muzicii asociindu-se cu gestul critic pentru a face pedagogie muzicala si educarea individului/maselor pentru a accede la „noi culmi“ existentiale? Lista presupunerilor poate continua. Critica muzicala, ca si cronica muzicala, nu are o vechime foarte mare pe meleagurile noastre.

Nicolae Filimon, cunoscutul autor al romanului Ciocoii vechi si noi, un mare mincacios, la propriu, si un bun flautist, s-a dovedit si un sagace cronicar muzical. Un bun instinct artistic si o cultura muzicala temeinica au lasat in urma lui cronici muzicale citibile si azi. Asa cum au ramas Medalioanele lui Eugeniu Sperantia, insemnarile lui Emanoil Ciomac, Cronicile lui J.V. Pandelescu sau Reperele muzicale ale regretatului Alfred Hoffman, ca sa ajungem in imediata noastra proximitate. Inimosul Iosif Sava a pedalat ani in sir, cu mult spor, pentru a aduce in atentia opiniei publice rolul si importanta criticii muzicale si ale cronicarilor muzicali. Mai are azi vreo relevanta „scrisul“ despre muzica? Mai este interesat cineva de comentariile muzicale, cind ecranele televizoarelor sint inundate de nenumarate emisiuni de „comentarii sportive“, iar o emisiune de cultura muzicala, realmente antrenanta si interesanta, lipseste cu desavirsire? Paginile ziarelor sau ale revistelor de cultura, e adevarat, mai sustin cite o cronica permanenta sau accepta contributii „sezoniere“, chiar si de prestigiu, dar, una peste alta, nu n